Review: The Odyssey - O reinterpretare spectaculoasă a Odiseei lui Homer

Am așteptat filmul acesta din secunda în care a fost anunțat și asta din două motive foarte simple. Primul este mitologia greacă, un subiect care m-a fascinat întotdeauna. Al doilea este numele lui Christopher Nolan. Nu există să văd numele lui Nolan pe un film și să nu vreau să îl văd, chiar dacă nu toate producțiile sale au fost pe gustul meu. Aici mă refer în special la Tenet, un film pe care, sincer, nu l-am apreciat la fel de mult ca restul filmografiei sale. În schimb, Nolan mi-a câștigat încrederea cu trilogia The Dark Knight și a consolidat-o cu Interstellar, unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. Așadar, nu a existat niciun dubiu că voi vedea The Odyssey chiar în prima zi de la lansare, lucru pe care l-am și făcut.

Înainte să trec la review, vreau să menționez un lucru. Am văzut în ultimele săptămâni foarte multe discuții online în care diferite alegeri făcute de Christopher Nolan erau comparate cu filmul Troia din 2004 sau chiar criticate înainte ca lumea să vadă produsul final. După ce am ieșit din sala de cinema, pot spune fără nicio reținere că această comparație este complet greșită. Nolan nu a încercat niciun moment să facă un nou film Troia sau o continuare a acestuia și nici nu cred că și-a propus asta. Din contră, ceea ce a construit aici este o interpretare proprie a Odiseei, una care pune accent pe mitologie, pe dimensiunea aproape fantastică a poveștii și pe conflictul interior al personajului principal. Din punctul meu de vedere, toate alegerile regizorale servesc perfect această viziune.

Filmul spune povestea lui Ulise, interpretat de Matt Damon, inspirată din celebra epopee scrisă de Homer. Nu vorbim despre o adaptare literă cu literă, ci despre o reinterpretare cinematografică modernă care păstrează esența materialului original și îi oferă în același timp propria identitate.

Povestea este spusă într-o manieră neliniară, un element cu care Christopher Nolan ne-a obișnuit deja de-a lungul carierei sale. În loc să urmărească drumul lui Ulise de la început până la sfârșit într-o ordine cronologică, filmul alternează constant între trecut și prezent, construind treptat imaginea completă a eroului și a drumului său spre casă. Este o alegere care funcționează foarte bine și care reușește să mențină interesul spectatorului fără să devină confuză.

Fără să intru în spoilere, The Odyssey urmărește încercarea lui Ulise de a se întoarce în Ithaca după încheierea războiului troian. Drumul spre casă este însă mult mai dificil decât și-ar putea imagina cineva, iar fiecare oprire îi pune la încercare atât curajul, cât și caracterul. Întâlnim numeroase elemente cunoscute din mitologia greacă, de la ciclopi și vrăjitoare până la sirene și alte creaturi legendare, însă toate sunt integrate natural în poveste și nu par introduse doar pentru spectacol.

Un lucru care mi-a plăcut foarte mult este faptul că filmul nu transformă aceste momente într-o simplă demonstrație de efecte speciale. Deși fiecare întâlnire este impresionantă din punct de vedere vizual, accentul rămâne aproape întotdeauna pe Ulise și pe felul în care fiecare încercare îl schimbă ca om. Este, până la urmă, o poveste despre vină, sacrificiu, familie și consecințele războiului, iar aceste teme sunt mult mai importante decât creaturile mitologice pe care le întâlnim pe parcurs.

Matt Damon face un rol foarte bun și reușește să transmită atât latura eroică a lui Ulise, cât și vulnerabilitatea unui om măcinat de propriile alegeri. Nu aș merge însă atât de departe încât să spun că este o interpretare câștigătoare de Oscar. Pur și simplu este un rol foarte bine jucat, iar Christopher Nolan demonstrează încă o dată că are un simț extraordinar atunci când vine vorba de casting. Personajul lui Ulise i se potrivește perfect lui Matt Damon și cred că puțini actori ar fi reușit să găsească același echilibru între eroul de război și omul care încearcă să își găsească liniștea după tot ceea ce a trăit.

O surpriză extrem de plăcută pentru mine a fost Jon Bernthal în rolul lui Menelaus. Recunosc că, în primele minute în care apare pe ecran, aveam impresia că îl văd din nou interpretând același tip de personaj cu care ne-a obișnuit în multe dintre producțiile sale. Mi-am dat însă foarte repede seama că exact asta cerea și rolul lui Menelaus. Carisma, energia și felul în care domină fiecare scenă i se potrivesc perfect personajului și reprezintă încă o dovadă că Nolan știe aproape întotdeauna să aleagă actorul potrivit pentru fiecare rol.

Distribuția este completată de Tom Holland în rolul lui Telemah, Anne Hathaway într-o interpretare foarte bună a Penelopei, Robert Pattinson, care a reușit pentru a nu știu câta oară să mă facă să îi urăsc personajul (ceea ce spune multe despre cât de bine și-a făcut treaba) dar și de Zendaya în rolul Atenei. Deși timpul petrecut pe ecran de personajul ei nu este foarte mare, importanța Atenei pentru întreaga poveste este uriașă. Simbolistica din spatele personajului stă practic la baza întregului film și influențează în mod direct parcursul lui Ulise.

Dacă ar fi să aleg un singur aspect la care The Odyssey excelează fără niciun fel de discuție, acela ar fi imaginea. Peisajele sunt absolut superbe și exact așa cum m-aș fi așteptat de la un film semnat Christopher Nolan. Filmările realizate în Maroc, Grecia și Italia oferă autenticitate fiecărei locații și contribuie enorm la senzația că urmărești o adevărată epopee antică. Faptul că întreaga producție a fost filmată folosind camere IMAX pe peliculă de 70 mm demonstrează încă o dată dedicarea aproape obsesivă a lui Nolan pentru experiența cinematografică. Este unul dintre puținii regizori care continuă să creadă în filmul clasic și în formatul IMAX ca mijloc de a transpune cât mai fidel propria viziune pe marele ecran. Sincer, după ce am văzut The Odyssey, cred că toate aceste eforturi se văd în fiecare cadru.

La fel ca în cazul celorlalte producții ale sale, Christopher Nolan demonstrează că nu urmărește doar să spună o poveste, ci să creeze o experiență cinematografică. The Odyssey este genul de film care merită văzut pe cel mai mare ecran posibil, nu doar pentru amploarea imaginilor, ci și pentru felul în care sunetul, imaginea și mitologia se îmbină într-o experiență care te ține implicat de la început până la sfârșit.

În concluzie, The Odyssey mi-a plăcut enorm. Au fost aproape trei ore în care am stat aproape nemișcat în scaunul din sala de cinema și, sincer, nu am simțit deloc presiunea timpului. Este un film foarte diferit față de ultimele producții cu care Christopher Nolan ne-a obișnuit și cred că acest lucru trebuie înțeles înainte de vizionare. Nu mergeți la cinema așteptând un nou Interstellar sau un film care să vă pună mintea la contribuție la fiecare scenă. The Odyssey este construit diferit și își spune povestea într-un ritm propriu.

Chiar dacă, pentru mine, nu intră în top trei filme semnate de Christopher Nolan, rămâne fără îndoială una dintre cele mai bune producții cinematografice ale anului și un film pe care îl recomand fără nicio ezitare văzut în cinematograf. Da, din păcate România încă duce lipsă de un cinematograf IMAX modern, iar sala IMAX de la AFI Cotroceni folosește în continuare proiecție Dual Xenon 2K, care nu oferă cea mai bună claritate a imaginii, luminozitate sau contrast. Chiar și așa, The Odyssey este genul de film care merită văzut pe cel mai mare ecran posibil.